Monitorul Oficial 259/1994

Monitorul Oficial al României

Anul VI, Nr. issue::259 - Partea I - Joi, 15 septembrie year::1994

Decizii ale Curții Constituționale

Curtea Constituțională

Decizia Nr. 6 din 26 ianuarie 1994

Miklos Fazakas - președinte

Viorel Minai Ciobanii - judecător

Ioan Muraru - judecător

Constantin Burada - magistrat-asistent

Completul de judecată, convocat potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constată următoarele:

Prin încheierea din 9 noiembrie 1993, pronunțată în Dosarul nr. 1676/1993, Tribunalul Sibiu a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salariu, invocată de Asociația de locatari Parcul Tineretul nr.2, Sibiu, care consideră că aceste dispoziții sunt contrare art. 21 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție.

În fapt, se arată că, în cadrul unui control efectuat la asociația de locatari în data de 7 ianuarie 1993 de către Direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat Sibiu, s-a constatat că nu s-a calculat în mod corect impozitul pentru îngrijitoarea Anglița Virginia, diferența fiind de 2.335 lei, pentru care s-au calculat penalități de întârziere în sumă de 364 lei. Împotriva procesului-verbal au declarat contestație atât asociația de locatari, în temeiul art. 13 din Legea nr. 30/1991, cât și îngrijitoarea, în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 32/1991.

Contestația asociației de locatari a fost respinsă de către Ministerul Finanțelor, iar contestația îngrijitoarei, de Direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat Sibiu. împotriva soluției

Ministerului Finanțelor, asociația de locatari se adresează Judecătoriei Sibiu, întemeindu-se pe prevederile art. 13 din Legea nr. 30/1991. Ministerul Finanțelor, prin întâmpinare, solicită respingerea acțiunii pe baza a două excepții: întemeierea cererii asociației de locatari pe prevederile Legii nr. 30/1991 este nelegală, deoarece cererile referitoare la stabilirea impozitelor se rezolvă de către organele prevăzute de legea specială, adică Legea nr. 32/1991, și deci, în baza acesteia, instanțele judecătorești nu sunt competente; asociația de locatari, în baza Legii nr. 32/1991, nu are calitate procesuală activă, deoarece art. 14 din această lege se referă numai la salariați. Judecătoria Sibiu și-a însușit punctul de vedere al Ministerului Finanțelor și prin Sentința civilă nr. 4.198 din 28 iunie 1993 a respins acțiunea asociației de locatari.

Sentința Judecătoriei Sibiu a fost atacată cu recurs, iar în fața tribunalului s-a invocat excepția de neconstituționalitate cu privire la art. 14 și art. 15 din Legea nr. 32/1991.

Tribunalul Sibiu, în încheierea de sesizare, apreciază și el că, față de dispozițiile art. 21 din Constituție, prevederile atacate din Legea nr. 32/1991 sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională,

luând act de excepția invocată, de susținerile recurentei și de poziția Tribunalului Sibiu, de prevederile art. 13 din Legea nr. 30/1991 și ale art. 14 și art. 15 din Legea nr. 32/1991, precum și de dispozițiile art. 21 și art. 144 lit. c) din Constituție și ale Legii nr. 47/1992, reține următoarele:

În art. 14 din Legea nr. 32/1991 se precizează că împotriva modului în care se aplică prevederile legii de către persoanele fizice sau juridice la care sunt angajați, salariații se pot adresa cu plângere direct acestora, iar dacă sunt nemulțumiți de decizie, pot face, potrivit art. 15 din aceeași lege, contestație la direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat, iar împotriva deciziei direcției, apel la Ministerul Finanțelor, soluția acestuia fiind definitivă.

Pe de altă parte, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar în alin. (2) se dispune că „nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.

Principiul accesului liber la justiție nu este contrazis de existența unor organe de jurisdicție specializate, în afara sistemului instanțelor judecătorești, dar fiindcă, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituție, „justiția se realizează prin Curtea Supremă de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”, este necesar ca după epuizarea acestor căi speciale de jurisdicție să se asigure, în condițiile legii, și accesul la instanțele judecătorești. Legile adoptate după intrarea în vigoare a Constituției din 1991 sunt ținute de acest principiu, iar cele anterioare noii Constituții, dacă nu țin seama de el, sunt neconstituționale, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție. O atare soluție a fost consacrată deja de Curtea Constituțională prin deciziile nr. 34/1993 și nr. 35/1993, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 1 iulie 1993, și, respectiv, nr. 218 din 6 septembrie 1993.

Raportând această problemă la textele invocate în speță se constată următoarele:

a) art. 13 din Legea nr. 30/1991 privind organizarea și funcționarea controlului financiar și a Gărzii financiare, deși anterioară Constituției, prevede în mod expres că decizia de soluționare a Ministerului Finanțelor poate fi atacată la organele judecătorești competente, în privința stabilirii organului judecătoresc competent, atât doctrina cât și instanța supremă, prin Decizia nr. 90 din 16 martie 1992, s-au pronunțat în sensul că este vorba de Secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, în temeiul art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990;

b) art. 14 și art. 15 din Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii stabilesc care sunt căile de atac în sistemul jurisdicției administrative. Aceasta însă nu înseamnă că accesul la justiție este interzis, deoarece Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 34 din 24 iunie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 1 iulie 1993, a constatat, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție, abrogarea excepției prevăzute de art. 4 din Legea nr. 29/1990, referitoare la art. 3 din aceeași lege, și, deci, este posibil accesul la justiție și în materie de impozite și taxe. Așa fiind, precizarea din art. 15 al Legii nr. 32/1991 referitoare la caracterul definitiv al deciziei Ministerului Finanțelor are numai înțelesul că, în cadrul jurisdicției administrative, nu mai există o altă cale de atac și deci accesul la justiție este asigurat prin recursul la Curtea Supremă de Justiție, prevăzut de art. 4 din Legea nr. 29/1990.

La data invocării excepției de neconstituționalitate (9 noiembrie 1993), Curtea Constituțională se pronunțase prin decizie definitivă asupra abrogării excepției prevăzute de art. 4 din Legea nr. 29/1990 în materie de impozite și taxe, astfel încât accesul la justiție era și este asigurat. Din moment ce dispoziția care închidea accesul la instanțele judecătorești a fost abrogată, prevederile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 32/1991 nu mai apar ca neconstituționale, deoarece legiuitorul, din considerente de operativitate, tehnicitate sau economicitate, poate stabili o jurisdicție administrativă prealabilă celei judecătorești. În aceste condiții și față de dispozițiile art. 145 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, Tribunalul Sibiu ar fi trebuit să-și decline competența în favoarea Curții Supreme de Justiție.

Față de această situație și observând și valoarea obiectului litigiului de fond (2.385 lei + 364 lei), Curtea, în unanimitate, a decis să rezolve excepția fără citarea părților.

Având în vedere considerentele expuse,

văzând și dispozițiile art. 145 alin. (2) din Constituție și ale art. 24 alin. (2) și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

în unanimitate,

Curtea Constituțională, în numele legii, decide:

Constată că, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 34/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 1 iulie 1993, s-a abrogat, în temeiul art. 150 alin. (1), excepția prevăzută în art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, referitoare la art. 2 din aceeași lege și accesul la justiție este astfel asigurat în ipotezele avute în vedere de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 32/1991 și, prin urmare,

Respinge ca vădit nefondată excepția de neconstituționalitate vizând art. 14 și art. 15 din Legea nr. 32/1991, invocată de Asociația de locatari Parcul Tineretului nr. 2 Sibiu, în Dosarul nr. 1676/1993 aflat pe rolul Tribunalului Sibiu.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată astăzi, 26 ianuarie 1994.

, Miklos Fazakas

Magistrat-asistent, Constantin Burada

Curtea Constituțională

Decizia Nr. 40 din 4 mai 1994

Vasile Gionea - președinte

Mihai Constantinescu - judecător

Antonie Iorgovan - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Victor Dan Zlătescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea recursului formulat de Asociația de locatari Parcul Tineretului nr. 2 Sibiu, împotriva Deciziei nr. 6 din 26 ianuarie 1994 a Curții Constituționale.

La apelul nominal au lipsit părțile.

Magistratul-asistent referă că procedura de citare este legal îndeplinită, iar recurentul a solicitat judecarea în lipsă, la pronunțarea deciziei urmând a fi avute în vedere concluziile scrise depuse.

Recursul fiind în stare de judecată, președintele completului de judecată acordă cuvântul procurorului.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului deoarece decizia atacată nu este criticată pe fond, din hotărârea respectivă rezultând posibilitatea atacării în justiție a soluției Ministerului Finanțelor, pronunțată în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 32/1991, ceea ce corespunde celor solicitate de reclamantă.

Curtea Constituțională,

examinând decizia atacată, motivul de recurs invocat, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public, dispozițiile Legii nr. 32/1991, precum și ale Legii nr. 47/1992, reține următoarele:

Prin Decizia nr. 6 din 26 ianuarie 1994, potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, s-a respins ca vădit nefondată excepția de neconstituționalitate vizând art. 14 și art. 15 din Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii, invocată de Asociația de locatari Parcul Tineretului nr. 2 Sibiu, în Dosarul nr. 1676/ 1993 aflat pe rolul Tribunalului Sibiu. Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut prin dispozitiv că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 34/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 1 iulie 1993, s-a constatat abrogată, în temeiul art 150 alin. (1) din Constituție, excepția prevăzută în art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/ 1990, referitoare la art, 3 din aceeași lege și accesul la justiție este astfel asigurat în ipotezele avute în vedere de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 32/1991.

Împotriva acestei decizii, deși și-a exprimat acordul cu soluția adoptată, reclamanta a declarat totuși recurs, susținând că se impunea să se constate prin dispozitiv că prevederea din art. 15 al Legii nr. 32/1991, potrivit căreia „soluția dată de Ministerul Finanțelor este definitivă”, este neconstituțională și, totodată, să se menționeze că aceasta „poate fi atacată prin contenciosul administrativ”.

Recursul nu este întemeiat.

Prin Decizia nr. 34/1993 a Curții Constituționale, în temeiul căreia s-a pronunțat hotărârea atacată cu recursul de față, s-a statuat că prevederile art. 14 și 15 din Legea nr. 32/1991 au numai semnificația instituirii unei proceduri administrative de jurisdicție, iar împotriva soluției Ministerului Finanțelor cei interesați se pot adresa justiției, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 29/1991 care împiedicau acest acces fiind abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție. Prin considerentele Deciziei nr. 34/1993, s-a mai reținut că sensul caracterului definitiv al hotărârii Ministerului Finanțelor este acela că în cadrul relațiilor ierarhice nu mai există o altă cale de atac (recursul administrativ la organul ierarhic superior), ceea ce nu echivalează cu interzicerea accesului la justiție. În această cauză, pentru o informare cât mai completă asupra modului în care se aplică în practică această decizie, s-au cerut relații Ministerului Finanțelor care, prin adresa nr. 10.107 din 28 februarie 1994, a comunicat că soluția adoptată prin Decizia nr. 34/1993 a Curții Constituționale a devenit operațională, întrucât în cadrul ministerului funcționează o structură specializată de jurisdicție administrativă - Direcția generală de soluționare a contestațiilor, iar deciziile pronunțate sunt atacate cu recurs la organele judecătorești competente.

În această situație, se constată că motivul de recurs invocat nu poate fi primit întrucât nu prezintă interes pentru parte și nu corespunde unei cerințe reale, având un caracter pur formal. De altfel, formularea propusă de recurent, dacă ar fi însușit, ea ar avea semnificația modificării textului de lege, ceea ce excede competența Curții Constituționale, într-adevăr, așa cum s-a statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 1/1992, „Legea nu atribuie Curții Constituționale competența de a da o altă formulare textelor de lege pe care le-ar considera nesatisfăcător redactate”.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A. c), art. 25 și art. 26 din Legea nr. 47/1992,

Curtea Constituțională, în numele legii, decide:

Respinge recursul formulat de Asociația de locatari Parcul Tineretului nr. 2 Sibiu, împotriva Deciziei nr. 6 din 26 ianuarie 1994 a Curții Constituționale. Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 1994.

Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Președintele Curții Constituționale, prof. dr. Vasile Gionea

Magistrat-asistent, Constantin Burada

Curtea Constituțională

Decizia Nr. 34 din 27 aprilie 1994

Ioan Muraru - președinte

Mihai Constantinescu - judecător

Antonie Iorgovan - judecător

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Completul de judecată, convocat potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, după prezentarea raportului și având în vedere actele dosarului, deliberând, reține următoarele:

În dosarul nr. 1267/1994 al Judecătoriei Sibiu, reclamanta Banca „Dacia-Felix” - S.A. Cluj-Napoca a ridicat excepția de neconstituționalitate a Ordinului ministrului finanțelor nr. 1363/1993, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 26 noiembrie 1993, într-un litigiu privind plângerea pe care a formulat-o împotriva unui proces-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții, întocmit de organele Gărzii financiare.

Excepția se întemeiază pe considerentul că Ministerul Finanțelor, prin instrucțiunile metodologice aprobate prin Ordinul nr. 1363/1993, a introdus o nouă categorie de impozite pe salarii, altele decât cele prevăzute de lege, întrucât a inclus în aceste impozite și veniturile rezultate din diferența de dobândă între dobânda practicată de bancă și cea mai mică percepută la creditele acordate salariaților. În acest sens, consideră că aceste dobânzi mai mici nu constituie drepturi de personal, întrucât creditele acordate salariaților, deci și dobânda, sunt rezultatul unei negocieri comerciale, astfel încât s-au încălcat prevederile art. 138 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat se stabilesc numai prin lege.

Judecătoria Sibiu, prin încheierea din 9 martie 1994, a sesizat Curtea cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, exprimându-și opinia în sensul că ordinul, a cărui constituționalitate este contestată, a fost emis fără încălcarea unei prevederi constituționale, ci în temeiul legii.

Curtea Constituțională,

având în vedere încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile art. 144 din Constituție și ale Legii nr. 47/1992, reține următoarele:

Art. 144 lit. c) din Constituție prevede atribuția Curții Constituționale de a hotărî „asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor”, dispoziție preluată și în art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În raport cu aceste dispoziții legale, care sunt de strictă interpretare, prin Decizia nr. 37/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 1 septembrie 1993, și prin Decizia nr. 5/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 22 martie 1994, Curtea Constituțională a statuat că nu intră în competența sa soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a ordinelor miniștrilor, întrucât termenul „lege” prevăzut de art. 144 lit. c) din Constituție are în vedere exclusiv actul legislativ adoptat sub această formă de Parlament și promulgat de Președintele României.

De aceea actele normative și individuale ale Guvernului, ministerelor și celorlalte autorități ale administrației publice, centrale sau locale, indiferent de materia la care se referă, sunt controlate, sub aspectul legalității, de instanțele judecătorești respectiv de secțiile speciale de contencios administrativ constituite prin Legea nr. 29/1990. Această condiție se impune și atunci când ilegalitatea actului administrativ privește nerespectarea însăși a legii fundamentale fiind emis prin exces de putere, adică cu depășirea limitelor și a condițiilor de exercitare a competenței organului emitent.

Potrivit art. 29 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, acesta statuează numai asupra problemelor de drept. Prin Decizia nr. 27/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 15 iulie 1993 și prin Decizia nr. 36/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 22 septembrie 1993, s-a statuat că în cazul reiterării unei excepții de neconstituționalitate într-o altă cauză și de către o altă parte, dacă motivele sunt aceleași, soluția nu poate fi diferită.

Ținând seama de identitatea de situație între excepția invocată și deciziile nr. 37/1993 și nr. 5/1994 sus-menționate, rezultă că soluțiile adoptate prin aceste decizii își păstrează obligativitatea și în ceea ce privește excepția de față.

Pe cale de consecință, excepția invocată este vădit nefondată în sensul art. 24 alin. (2) din Legea nr, 47/ 1992.

Ca atare. în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, al art. 13 lit. A. c) și al art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate,

Curtea Constituțională, în numele legii, decide:

Respinge ca vădit nefondată excepția de neconstituționalitate invocată de Banca „Dacia-Felix” - S.A. Cluj-Napoca în Dosarul nr. 1267/1994 al Judecătoriei Sibiu. Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința din 27 aprilie 1994.

Președinte, prof. univ. dr. Ioan Muraru

Magistrat-asistent, Florentina Geangu

Curtea Constituțională

Decizia Nr. 79 din 14 iulie 1994

Ion Filipescu - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Miklos Fazakas - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Victor Dan Zlătescu - judecător

Râul Petrescu - procuror

Forentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea recursului declarat de Banca „Dacia Felix” - S.A. Cluj-Napoca împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 34 din 27 aprilie 1994.

La apelul nominal făcut în ședință publică s-a prezentat recurenta Banca „Dacia Felix” - S.A. Cluj-Napoca prin reprezentant, consilier juridic șef Jurjut Petru, lipsă fiind intimata Direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat Sibiu.

Procedura legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele completului dă cuvântul reprezentantului recurentei care solicită admiterea recursului și casarea deciziei atacate, dezvoltând oral motivele de recurs formulate în scris.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului, arătând că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor instituționale și legale privind competența Curții Constituționale și, totodată, că decizia atacată este în concordanță cu practica Curții,

Curtea Constituțională,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

În Dosarul nr. 1267/1994 al Judecătoriei Sibiu, reclamanta Banca „Dacia Felix” - S.A. Cluj-Napoca a invocat excepția de neconstituționalitate a Ordinului ministrului finanțelor nr. 1363/1993, arătând că acesta încalcă prevederile art. 138 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat se stabilesc numai prin lege.

Prin Decizia nr. 34 din 27 aprilie 1994, Curtea Constituțională a respins ca vădit nefondată excepția invocată, pe motiv că, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție și ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepția poate viza numai legile și ordonanțele, nu și actele emise de autoritățile administrației publice centrale sau locale.

Împotriva acestei decizii Banca „Dacia Felix” - S.A. Cluj-Napoca a declarat recurs, arătând în esență:

1. Noțiunea de lege la care se referă art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 se referă nu numai la actul legislativ adoptat sub formă de lege de Parlament și promulgat de Președintele României, ci la orice normă de drept invocată în procesele pendinte în fața instanțelor judecătorești. Pe baza acestui motiv, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei și declararea ca

neconstituțional a textului atacat din ordinul ministrului finanțelor sus-citat.

2. Curtea greșit a respins excepția ca vădit nefondată, în loc să-și decline competența în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, deoarece erau aplicabile dispozițiile art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă. în baza acestui motiv subsidiar, se solicită admiterea recursului și declinarea competenței.

Deoarece soluționarea excepției s-a făcut, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, fără citarea părților, după declararea recursului s-au solicitat puncte de vedere, conform art. 24 alin. (3) din aceeași lege, Camerei Deputaților. Senatului și Guvernului.

Camerele Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere până la data stabilită în acest scop, dar s-a primit la dosar un răspuns adresat Guvernului de către ministrul finanțelor, în-care se justifică posibilitatea de a emite ordine și legalitatea textului atacat. Se apreciază că decizia Curții este temeinică, dar nu se face nici o referire la motivarea acesteia și la motivele recursului.

Curtea Constituțională,

examinând decizia atacată, încheierea de sesizare, motivele de recurs, raportul întocmit de judecătorui-raportor, concluziile recurentei Banca „Dacia Felix” - S.A. Cluj-Napoca și ale reprezentantului Ministerului Public, dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției, precum și la cele ale Legii nr. 47/1992, reține următoarele:

Primul motiv de recurs, care vizează susținerea în sensul că prin noțiunea de lege se înțelege toate actele normative, urmează a fi înlăturat, ca nefondat. Practica Curții este constantă în sensul că prin noțiunea de lege, la care se referă art. 144 lit. c) din Constituție și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se înțelege numai actul adoptat de Parlament și promulgat de Președintele României (Decizia Curții Constituționale nr. 37/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 1 septembrie 1993, și Decizia Curții Constituționale nr. 5/1994, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 63 din 10 martie 1994).

Concepția Constituției referitoare la controlul constituționalității legii are în vedere acest concept, rezultând din îmbinarea criteriului formal cu cel material, întrucât conținutul legii este determinat de importanța acordată de legiuitor aspectelor reglementate. Rezultă că termenul de lege nu este folosit în art. 144 lit. c) în sens larg, cuprinzând toate actele normative, ci doar în sensul său strict de act legislativ adoptat de Parlament. Aceasta este și rațiunea pentru care art. 144 lit. c) din Constituție și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 se referă nu numai la legi, ci și la ordonanțe.

Curtea constată că Decizia nr. 34/1994 pronunțată Ia judecata în fond este temeinică și legală, iar conformitatea cu dispozițiile Constituției a actelor normative și individuale ale autorităților administrației publice centrale sau locale intră în sfera contenciosului administrativ, în sens de litigiu de competența instanțelor judecătorești, potrivit art. 125 din Constituție și Legii nr. 29/1990.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează stabilirea de către Curte a instanței competente să soluționeze în fond litigiul și, pe cale de consecința, posibilitatea declinării competenței în favoarea acesteia, nu este fondat.

Potrivit Constituției și legii sale de organizare, Curtea se pronunță numai asupra excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, și nu îi revine atribuția să stabilească instanța competentă să soluționeze pe fond litigiul, problemă ce este de atributul exclusiv al instanțelor judecătorești. Aceasta cu atât mai mult cu cât în materia contenciosului administrativ competența materială este împărțită de art. 2 și de art. 3 din Codul de procedură civilă între tribunale și curțile de apel, iar prin plângerea adresată Judecătoriei Sibiu se solicită și anularea procesu-lui-verbal de sancționare, ceea ce presupune, de asemenea, stabilirea competenței.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A. c), art. 25 și art. 26 din Legea nr. 47/1992,

Curtea Constituțională, în numele legii, decide:

Respinge recursul formulat de Banca „Dacia Felix” - S.A. Cluj-Napoca împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 34 din 27 aprilie 1994. Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 14 iulie 1994.

Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Președintele, acad. prof. univ. dr. doc. Ion Filipescu

Magistrat-asistent, Florentina Geangu

Curtea Constituțională

=== Decizia Nr. 32 din 13 aprilie 1994 ===

Florin Bucur Vasilescu - președinte

Ioan Muraru - judecător

Victor Dan Zlătescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Constantin Burada - magistrat-asistent.

Pe rol pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate ridicată de Zsoldi Irimie în Dosarul nr. 773/ 1993 al Tribunalului Botoșani cu care Curtea Constituțională a fost sesizată prin încheierea din 6 mai 1993 a instanței respective.

Dezbaterile au avut loc în ședința din 30 martie 1994, concluziile avocatului Zsoldi Irimie, ale Uniunii avocaților din România și ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în încheierea cu aceeași dată când Curtea, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la 6 aprilie și apoi la 13 aprilie 1994.

Curtea Constituțională,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă formulată de Zsoldi Irimie împotriva Baroului de avocați Botoșani, potrivit procedurii contenciosului administrativ, reglementată de Legea nr. 29/1990, acesta a solicitat Tribunalului Botoșani anularea adresei nr. 34 din 1 martie 1993 prin care i s-a interzis exercitarea în continuare a profesiei de avocat până la prezentarea deciziei de sistare a pensiei și, respectiv, a adresei nr. 4 din 5 aprilie 1993, prin care s-a revocat decizia de înscriere ca avocat definitiv în Baroul de avocați Botoșani, emise de pârât, cu obligarea acestuia la piața unor daune lunare generate de împiedicarea desfășurării activității în avocatură.

Cererea a format obiectul Dosarului nr. 773/1993 al Tribunalului Botoșani, iar la termenul de 6 mai 1993, reclamantul a ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 lit. a) și ale art. 5 lit. c) și g) din Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea și exercitarea avocaturii în România, precum și a dispozițiilor art. 5 și art. 49 lit. c) din Decretul nr. 251/1973 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților.

În susținerea excepției, reclamantul avocat Zsoldi Irimie a arătat, în esență, că dispozițiile art. 4 lit. a) și ale art. 5 lit. c) și g) din Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea și exercitarea avocaturii în România sunt neconstituționale, întrucât, contravin art. 73 alin. (1) și (3) din Constituție și au dat posibilitatea Consiliului Uniunii avocaților din România să adopte unele hotărâri vădit nelegale și discriminatorii. De asemenea, consideră ca dispozițiile art. 5 din Decretul nr. 251/1978 prin care se interzice menținerea în avocatură a pensionarilor Casei de Pensii a Avocaților sau primirea celor din alte sectoare de activitate și, respectiv, ale art. 49 lit. c) potrivit cărora plata pensiei se suspendă pe timpul cât pensionarul a fost reprimit într-un colegiu de avocați, sunt contrare principiilor constituționale privind egalitatea în drepturi a cetățenilor (art. 16), munca și protecția socială a muncii (art. 38), nivelul de trai (art. 43), restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, (art 49), precum și Legii nr. 2/1991 privind cumulul de funcții.

Tribunalul Botoșani, prin încheierea din 6 mai 1993, a suspendat judecarea cauzei și, în temeiul art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a trimis excepția spre soluționare Curții Constituționale. Exprimându-și opinia, potrivit art. 23 alin. (5) din aceeași lege, consideră că „în soluționarea excepției de neconstituționalitate se pot avea în vedere reglementările noii legi de exercitare a avocaturii, aflată în cursul adoptării sale”.

În temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 s-au solicitat punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului.

În punctul său de vedere, Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată nu poate fi supusă controlului constituționalității, întrucât se referă la acte normative adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituției, iar pe fond trebuie respinsă, actele normative respective neputând fi considerate abrogate implicit, în conformitate cu prevederile art. 150 alin. (1) din Constituție.

Cele două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

Ținând seama de excepția de neconstituționalitate ridicată, de opinia tribunalului, de punctul de vedere al Guvernului, de susținerile părților, de dispozițiile constituționale invocate, precum și de prevederile Decretului nr. 251/1978 și ale Decretului-lege nr. 90/1990, se rețin următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, al art. 23 și următoarele din Legea nr. 47/1992 și potrivit practicii sale constante, Curtea constată că este competentă să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată, întrucât, chiar dacă dispozițiile legale contestate sunt anterioare Constituției, raporturile juridice stabilite pe baza lor sunt posterioare intrării în vigoare a acesteia.

Art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 251/1973 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților, ce face obiectul controlului, prevede că „în colegiile de avocați nu pot fi menținuți pensionari ai Casei de Asigurări a Avocaților sau primiți pensionari din alte sectoare de activitate”.

Art. 38 alin. (1) din Constituție prevede că „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei și alegerea locului de munca sunt libere”.

În același sens sunt și dispozițiile art. 6 pct. 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat de România prin Decretul nr. 2?/1974, care prevede că „Statele părți la prezentul pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obține posibilitatea să-și câștige existența printr-o muncă liber aleasă sau acceptată, și vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept”.

Din examinarea art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 251/ 197S rezultă că dispozițiile sale încalcă principiul consacrat de Constituție, în temeiul căruia nici o lege nu poate îngrădi dreptul la muncă și libertatea în alegerea profesiei sau a locului de muncă, precum și ale art. 20 din legea fundamentală.

Totodată, se constată că prevederile respective contravin și art. 43 alin. (2) din Constituție care menționează, printre alte drepturi ale cetățenilor, dreptul la pensie. Într-adevăr, interdicția primirii în avocatură a pensionarilor din alte sectoare de activitate este contrară prevederilor constituționale, întrucât aceasta reprezintă o încălcare a drepturilor subiective ale persoanelor: dreptul la pensie (preexistent) și, respectiv, dreptul decurgând din exercitarea profesiei de avocat.

În același timp, în aprecierea constituționalității dispozițiilor contestate trebuie avute în vedere și prevederile art. 49 din Constituție potrivit cărora exercițiul unor drepturi sau unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă aceasta se impune pentru motivele expres și limitativ prevăzute în alin. (2) din Constituție.

În raport de considerentele expuse, se reține că prevederile art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 251/1978, teza a II-a privind interdicția primirii în avocatură a pensionarilor din alte sectoare de activitate contravin principiilor consacrate de Constituție referitoare la drepturile fundamentale la muncă, la alegerea liberă a profesiei și la pensie, astfel încât, prin admiterea excepției de neconstituționalitate, urmează a se constata că dispozițiile respective sunt abrogate potrivit art. 150 din Constituție.

Constatarea abrogării numai a tezei a II-a din alin. 1 al art. 5 din decretul menționat mai sus este conformă prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora excepția de neconstituționalitate poate viza numai acele dispoziții legale de care depinde judecarea cauzei.

Pentru același considerent nu poate fi promovată nici excepția de neconstituționalitate a art. 49 lit. c) din Decretul nr. 251/1978 care prevede că plata pensiei se suspendă pe timpul cât pensionarul a fost reprimit într-un colegiu de avocați, deoarece, în speță, reclamantul Zsoldi Irimie nu se află în această situație fiind pensionar provenit din alt sector de activitate și primit în avocatură pe bază de concurs. De altfel, scopul urmărit de reclamant prin excepția ridicată a fost realizat prin admiterea ei, în parte, astfel încât nu mai prezintă interes, sub aceste aspecte, pentru cel în cauză.

Prin excepția de neconstituționalitate invocată s-a susținut că și art. 4 lit. a), art. 5 lit. c) și g) din Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea și exercitarea avocaturii în România ar fi contrare prevederilor art. 73 alin. (1) și (3) din Constituție potrivit cărora inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților, senatorilor sau unui număr de 250.000 de cetățeni cu drept de vot. Sub acest aspect, nu se poate însă reține că ar exista o contradicție între dispozițiile contestate și prevederile art. 73 din Constituție spre a se putea constata că ele sunt abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție. în acest sens, trebuie observat că, deși printre atribuțiile Congresului și ale Consiliului Uniunii avocaților din România sunt menționate și acelea de a stabili liniile generale de dezvoltare a avocaturii și de a elabora proiecte de acte normative privind profesia de avocat, dispozițiile respective nu le conferă dreptul de a sesiza Parlamentul cu un proiect de lege sau cu o propunere legislativă.

Adoptarea acestor reglementări cu caracter intern a fost necesară pentru exercitarea profesiei în condițiile nou-create, după decembrie 1989, antrenarea avocaților în formularea de propuneri pentru noua lege a avocaturii și a codurilor de procedură cu. privire la dreptul de apărare și, eventual, sensibilizarea subiectelor de inițiativa legislativă. De altfel, redactarea unui anteproiect de act normativ nu poate avea eficiență decât prin promovarea lui de către factorii învestiți de Constituție cu inițiativă legislativă. Rezultă deci că ele nu contravin principiilor constituționale, astfel că excepția nu, poate fi primită.

Cât privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantul Zsoldi Irimie, aceasta urmează a fi soluționată de către instanța care judecă procesul în fond, singura în măsură să aprecieze cuantumul integral al acestora.

Având în vedere considerentele arătate, prevederile art. 144 lit. c) din Constituție, ale art. 23 și următoarele din Legea nr. 47/14)92, ale art. 5 și art. 49 din Decretul nr. 251/1978, precum și ale art. 4 lit. a} și ale art. 5 lit. c) și g) din Decretul nr. 90/1990.

Curtea Constituțională, în numele legii, decide:

Admite, în parte, excepția de neconstituționalitate invocată de reclamantul avocat Zsoldi Irimie în fața Tribunalului Botoșani, în Dosarul nr. 773/1993, trimisă de către acesta Curții Constituționale prin încheierea din 6 mai 1993 și, în consecință:

1. Constată că dispozițiile a alin. 1, teza a II-a, referitoare la primirea în avocatură a pensionarilor din alte sectoare de activitate din Decretul nr. 251/1978 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților sunt abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, fiind contrare art. 38, 43 și 49 din Constituție.

2. Respinge excepția referitoare la art. 49 din Decretul nr. 251/1978 și la art. 4 lit. a) și art. 5 lit. c) și g) din Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea și exercitarea avocaturii în România.

3. Problema cheltuielilor de judecată urmează a fi soluționată de către instanța de judecată pe rolul căreia se află dosarul în cauză.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 13 aprilie 1994.

Președinte, Florin Bucur Vasilescu

Magistrat-asistent, Constantin Burada