Monitorul Oficial 158/1994: Diferență între versiuni

Sari la navigare Sari la căutare

Monitorul Oficial 158/1994 (vedeți sursa)

Versiunea de la data 14 noiembrie 2011 12:29

18.633 de octeți adăugați ,  14 noiembrie 2011
fără descrierea modificării
(Pagină nouă: __FORCETOC__ *1994 0158 = Monitorul Oficial al României = Anul VI, Nr. issue::158 - Partea I - Vineri, 24 iunie year::1994 == Legi și Decret...)
 
Fără descriere a modificării
Linia 493: Linia 493:


{{SemnPr|Ion Iliescu|București|15 iunie 1994|98}}
{{SemnPr|Ion Iliescu|București|15 iunie 1994|98}}
== Decizii ale Curții Constituționale ==
'''Curtea Constituțională'''
=== Decizie Nr. 55 din 18 mai 1994 ===
Vasile Cionea -  președinte
Viorel Mihai Ciobanu -  judecător
Mihai Constantinescu - judecător
Ioan Muraru -  judecător
Florin Bucur Vasilescu -  judecător
Ioan Griga - procuror
Florentina Geangu -  magistrat-asistent
Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 55 din 13 octombrie 1993.
Dezbaterile au avut loc în ședința din 10 mai 1994, în prezența reprezentantului Ministerului Public, în lipsa inculpaților și a părții civile care, deși legal citați, nu s-au prezentat și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 18 mai 1994.
'''Curtea Constituțională''',
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
Inculpata Stan Elena a invocat în dosarul nr. 6345/ 1992 al Judecătoriei Tulcea excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 224 din Codul penal, pentru care a fost trimisă în judecată cu motivarea că ele contravin prevederilor art: 135 alin. (2) și alin. (4) din Constituție și au fost abrogate prin art. 150 alin. (1) din legea fundamentală.
Prin Decizia nr. 55 din 13 octombrie 1993, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, constatând că dispozițiile art. 224 din Codul penal au fost abrogate parțial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecință, acestea urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.
Împotriva acestei decizii, Ministerul Public a declarat recurs, arătând, în esență:
1. Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra excepțiilor de neconstituționalitate care privesc legi anterioare intrării în vigoare a Constituției.
2. Pe fond se apreciază că în mod greșit s-a dispus abrogarea parțială a unor dispoziții din Codul penal referitoare la avutul obștesc. în susținerea acestui motiv s-au invocat următoarele argumente:
* limitarea bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice numai la cele prevăzute în art. 135 alin. (4) este greșită, deoarece mai sunt și alte bunuri stabilite prin legi sau care urmează să se stabilească prin alte legi și care, având același regim juridic, nu pot fi caracterizate ca făcând parte din proprietatea privată;
* Curtea poate să hotărască asupra neconstituționalității legilor și nu să pronunțe abrogarea, care este de competența Parlamentului;
* Curtea, în decizia atacată, se întemeiază pe Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 septembrie 1993, ceea ce nu este justificat, deoarece în acest fel judecata în alte spețe devine inutilă.
'''Curtea Constituțională''',
examinând încheierea de sesizare, decizia atacată, motivele de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului -  Ministerul Public -  susținute în ședința publică din 10 mai 1994, dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției, precum și cele ale Legii nr. 47/1892 și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, reține următoarele:
Primul motiv de recurs dezvoltat în cadrul dezbaterilor orale care vizează, pe de o parte, necompetența Curții Constituționale de a se pronunța asupra unei excepții ce privește un text dintr-o lege preconstituțională, iar pe de altă parte, contestarea acestei competențe atunci când opinia instanței în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate este în acord cu punctul de vedere al părții, urmează a fi înlăturat ca nefondat. Este adevărat că dispozițiile atacate ca neconstituționale sunt anterioare Constituției și în legătură cu ele se pune problema abrogării, în temeiul art. 151) alin. (i) din Constituție, dar această virtute abrogaitivă a Constituției nu se impune prin ea însăși. Ea presupune confruntarea dintre Constituție și dispoziția legală anterioară, pentru a face aplicarea principiului „lex posterior derogat priori1” și a asigura supremația Constituției asupra actelor inferioare. Această confruntare nu reprezintă altceva decât o formă a controlului de constituționalitate. Desigur, fiind vorba și de o problemă a aplicării legii în timp, această formă a controlului de constituționalitate, și numai ea, este .și Ia îndemâna organelor care aplică legea, inclusiv a instanțelor judecătorești. Este o soluție care se regăsește în practica Curții Constituționale. Pentru ca instanța să constate abrogarea nu este suficient să-și exprime opinia în considerente, ei această constatare trebuie să fie expres prevăzută în dispozitiv, în speță în încheierea pe care a pronunțat-o ca urmare a ridicării excepției de neconstituționalitate.
Instanța, în cazul de față însă, a sesizat Curtea. Faptul că în materia avutului obștesc opinia instanței a fost în acord cu punctul de vedere al părții, în sensul că dispozițiile din Codul penal referitoare la această materie sunt abrogate, nu este, de aceea, de natură să atragă necompetența Curții, din moment ce instanța respectivă nu a constatat abrogarea în dispozitivul încheierii, iar Curtea este singura care poate asigura, prin deciziile sale obligatorii, o jurisprudență unitară în materia controlului constituționalității legilor.
Competența Curții de a se pronunța asupra legilor anterioare Constituției rezultă, fără echivoc, și din dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora constatarea neconstituționalității are efecte numai asupra raporturilor juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituției. Dispoziția legală are în vedere exclusiv legi anterioare Constituției, întrucât, pentru legile adoptate sub imperiul ei, este fără sens, din moment ce în mod necesar orice raport juridic reglementat de o asemenea lege este posterior Constituției. În interpretarea dată de recurent, această dispoziție legată nu și-ar mai găsi aplicare, ceea ce, desigur, nu poate fi acceptat.
În sfârșit, este de reținut și faptul că, în conformitate cu art 3 din Legea nr. 47/1992, competența Curții Constituționale nu poate fi contestata de nici o autoritate publică, ea fiind singura în drept să hotărască asupra competenței sale, potrivit art. 144 din Constituție.
Nici cei de-al doilea motiv de recurs, care vizează soluția de fond criticată sub aspectul constatării abrogării parțiale a unor dispoziții din Codul penal referitoare la avutul obștesc, nu este fondat. Justificarea acestui motiv de recurs, în sensul că s-ar fi făcut o limitare a bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice numai la cele prevăzute în art. 135 din Constituție, nu poate fi reținută, deoarece este evident că decizia atacată nu se rezumă numai la bunurile enumerate de art. 135 alin. (4) din Constituție, ci se referă la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4), adică și „alte bunuri stabilite prin lege”.
Totodată, nu poate fi reținută nici susținerea conform căreia Curtea poate constata numai neconstituționalitatea unei legi, nu și că legea este abrogată potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție. Potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, legile rămân în vigoare în măsura în care nu contravin Constituției. Contrarietatea unei legi anterioare Constituției cu prevederile acesteia are însă drept consecință abrogarea. Cu alte cuvinte, neconstituționalitatea este cauza abrogării. În cazul legilor anterioare Constituției, neconstituționalitatea are un caracter specific întrucât cauza sa este posterioară legii,  constând în schimbarea temeiului legitimității sale constituționale. în aceste condiții, controlul constituționalității unei legi preconstituționale care are ca rezultat constatarea contrarietății acesteia cu prevederile Constituției nu duce la declararea legii ca neconstituțională -  o lege putând fi apreciată numai în funcție de regimul constituțional sub imperiul căruia a fost adoptată - , ci la constatarea abrogării, soluție ce constituie consecința constituțională prevăzută de art. 150 alin. (1) a unei asemenea contrarietăți.
În sfârșit, nu poate fi reținută nici critica adusă deciziei de fond în sensul că se întemeiază pe Decizia Plenului Curții Constituționale nr, 1/1993 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993 -  în considerarea faptului că astfel este inutilă judecata în alte spețe. Potrivit art. 29 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, Curtea nu statuează decât asupra problemelor de drept.
Spre a se evita soluții contradictorii, art. 26 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale permite completului care dorește să se abată de la practica Curții să sesizeze planul spre a se pronunța asupra interpretării ce urmează a fi dată în viitor. Decizia plenului este obligatorie doar pentru completele de judecată, astfel încât prin această decizie nu se soluționează o excepție de neconstituționalitate concretă. De aceea ea nu are drept consecință inutilitatea judecării excepțiilor, în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme și noi interpretări posibile care ar putea determina reluarea procedurii necesare în vederea asigurării consecvenței practicii constituționale.
În legătură cu art. 224 din Codul penal, a cărui neconstituționalitate a fost invocată de inculpata Stan Elena, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr, 33/1993, rămasă definitivă și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 30 noiembrie 1393, constatând că dispozițiile sale sunt abrogate parțial, conform art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecință, urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice. Rezultă că în prezent, atât excepția de neconstituționalitate cu privire la art. 224 din Codul penal, ridicată de Stan Elena în fața Judecătoriei Tulcea, cât și recursul Ministerului Public, declarat împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 55 din 13 octombrie 1993, sunt lipsite de obiect.
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) și art. 150 alin. (1) din Constituție, al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A. c), art. 25 și art. 28 din Legea nr. 47/1992,
'''Curtea Constituțională''', în numele legii, decide:
Constată că, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993, rămasă definitivă, art. 224 din Codul penal este abrogat parțial, conform art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecință, urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice și, prin urmare, respinge ca lipsite de obiect excepția de neconstituționalitate cu privire la art. 224 din Codul penal ridicată de Stan Elena, în dosarul nr. 6345/1992 al Judecătoriei Tulcea, precum și recursul Ministerului Public declarat împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 55 din 13 octombrie 1993.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 8 martie 1994. Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Președintele Curții Constituționale, '''prof. dr. Vasile Gionea'''
Magistrat-asistent, '''Florentina Geangu'''
'''Curtea Constituțională'''
=== Decizie Nr. 61 din 1 iunie 1994 ===
Vasile Gionea -  președinte
Viorel Mihai Ciobanu -  judecător
Mihai Constantinescu -  judecător
Antonie Iorgovan  -  judecător
Florin Bucur Vasilescu -  judecător
Ioan Griga - procuror
Florentina Geangu -  magistrat-asistent
Pe rol soluționarea recursului formulat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 21 din 14 martie 1994.
La apelul nominal făcut în ședință publică părțile au fost lipsă.
Procedura legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele completului dă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a recursului și de casare a deciziei atacate.
'''Curtea Constituțională''',
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
Inculpații Ivascencu Ștefan și Ignat Petrea au invocat, în dosarul nr. 2031/1993 al Judecătoriei Tulcea, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 224 din Codul penal, cu motivarea că acestea contravin prevederilor art. 135 alin, (2) și (4) din Constituție, fiind abrogate prin dispozițiile art. 150 alin. (1) din legea fundamentală.
Prin Decizia nr. 21 din 14 martie 1994, pronunțată în cauză, Curtea Constituțională a statuat că, întrucât prin Decizia sa nr. 33/1993, rămasă definitivă, s-a constatat că art. 224 din Codul penal este parțial abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, urmând a se aplica în continuare numai cu privire la bunurile ce constituie proprietate publică, potrivit art. 135 din Constituție, excepția invocată este lipsită de obiect.
Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs, arătând, în esență:
1. Prin respingerea excepției ca fiind „lipsită de obiect”, Curtea Constituțională a recurs la instituția autorității lucrului judecat, care, în cauză, nu este aplicabilă întrucât, în materie penală, ea implică dubla identitate de persoană și obiect.
2. Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra conflictului legilor anterioare Constituției cu prevederile acesteia și, deci, de a constata că ele sunt abrogate, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, în cazul în care încalcă o prevedere constituțională.
'''Curtea Constituțională''',
examinând decizia atacată, încheierea de sesizare, motivele de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului -  Ministerul Public - , dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției, precum și cele ale Legii nr. 47/1992, reține următoarele:
Primul motiv de recurs, care vizează respingerea excepției ca lipsită de obiect, urmează a fi înlăturat ca nefondat, întrucât decizia recurată nu s-a întemeiat pe autoritatea lucrului judecat -  așa cum se susține de către recurent - , ci pe obligativitatea deciziilor Curții Constituționale potrivit art. 145 din Constituție. După cum s-a statuat prin deciziile nr. 27/1993 și. nr. 36/1993 ale Curții Constituționale, dacă o prevedere luată a fost declarată neconstituțională -  ca în speță - excepția de neconstituționalitate nu mai poate fi menționată, deoarece ar fi contrar obligativității prevăzute de art. 145 din Constituție. De aceea, în mod justificat, prin decizia recurată se respinsese excepția invocată ca lipsită de obiect, ca urmare a Deciziei anterioare, nr. 33/1993, prin care se constatase că art. 224 din Codul penal este parțial abrogat.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează necompetența Curții Constituționale de a se pronunța asupra conflictului legilor anterioare Constituției cu prevederile acesteia și, deci, de a constata că ele sunt abrogate, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, în cazul în care contrazic o prevedere constituțională, nu este fondat. Potrivit art. 150 alin. (1), legile preconstituționale rămân în vigoare în măsura în care nu contravin Constituției. Rezultă că, prin natura sa, contrarie-tatea unei legi anterioare Constituției cu prevederile acesteia are drept consecință abrogarea, în cazul legilor anterioare Constituției, neconstituționalitatea are un caracter specific întrucât cauza sa este posterioară legii constând în schimbarea temeiului legitimității sale constituționale. în aceste condiții, controlul constituționalității legi preconstituționale, care are ca rezultat cunoașterea contrarietății acesteia cu prevederile Constituției, nu duce la declararea legii ca neconstituțională -  o lege putând fi apreciată numai în funcție de regimul constituțional sub imperiul căruia a fost abrogată - , ci la constatarea abrogării, soluție ce constituie corîsecința constituțională prevăzută de art. 150 alin. (!) a unei asemenea contrarietăți.
De asemenea, în contradicție cu prevederile Constituției, recursul se întemeiază și pe ideea că aceste prevederi nu ar fi direct aplicabile, ci numai prin ecranul legii. Pe cale de consecință, se susține că reglementările preconstituționale contrare Constituției ar supraviețui dispariției regimului constituțional sub imperiul căruia au fost edictate până când Consiliul Legislativ va asigura abrogarea lor. Astfel se neagă, în esență, supremația Constituției în cadrul sistemului juridic și caracterul unitar al acestui sistem datorită structurii sale ierarhice piramidale, derivând din rolul central și supraordonat al Constituției și din supralegalitatea căreia îi corespunde acest rol. Dacă teza Ministerului Public ar fi acceptată, ar însemna că ordinea juridică preconstituțională a supraviețuit dispariției temeiului ei și că în România ar exista două ordini juridice, una constituțională și alta preconstituțională, ceea ce este o consecință inadmisibilă întrucât presupune coexistența a două ordini juridice antagoniste.
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c), art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A. e), art. 25 și art. 26 art. 145 alin. (2) și art. 150 alin. (1) din Constituție, al din Legea nr. 47/1992,
'''Curtea Constituțională''', în numele legii, decide:
Respinge recursul formulat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 21 din 14 martie 1994, pronunțată în dosarul nr. 42C/1993.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 1 iunie 1994.
Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Președintele Curții Constituționale, '''prof. dr. Vasile Gionea'''
Magistrat-asistent, '''Florentina Geangu'''
Madalina
3.484 de modificări
Adus de la „http://wiki.civvic.ro/wiki/Special:MobileDiff/8360”

Meniu de navigare