Monitorul Oficial 243/1992
Monitorul Oficial al României
Anul IV, Nr. issue::0243 - Partea I - Miercuri 30 septembrie year::1992
Decrete și Legi
Decret pentru aprobarea și supunerea spre ratificare Parlamentului a Convenției dintre România și Republica Turcia privind transferul persoanelor condamnate
În temeiul art. 51 alin. (1) și art. 99 din Constituția României, precum și al art. 1 și 4 din Legea nr. 4/1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor,
Președintele României decretează:
Art. 1. - Se aprobă Convenția dintre România și Republica Turcia privind transferul persoanelor condamnate, semnată la Ankara la 28 mai 1991.
Art. 2. - Convenția dintre România și Republica Turcia privind transferul persoanelor condamnate, semnată la Ankara la 28 mai 1991: se supune spre ratificare Parlamentului.
Lege pentru ratificarea Convenției dintre România și Republica Turcia privind transferul persoanelor condamnate
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
Articol unic - Se ratifică Convenția dintre România și Republica Turcia privind transferul persoanelor condamnate, semnată la Ankara la 28 mai 1991.
Convenție între România și Republica Turcia privind transferul persoanelor condamnate
România și Republica Turcia, în dorința de a adânci cooperarea în materie penală și de a permite condamnaților să execute pedepsele privative de libertate în țara ai căror cetățeni sunt, în vederea reintegrării lor sociale, au convenit următoarele:
Capitolul I
Principii generale
Articolul 1
În înțelesul prezentei convenții:
a) expresia statul de condamnare înseamnă statul în care a fost condamnat infractorul și de unde urmează să fie transferat;
b) expresia statul de executare înseamnă statul în care urmează să fie transferat condamnatul în vederea executării pedepsei;
c) termenul condamnat înseamnă orice persoană care, făcând obiectul unei hotărâri judecătorești de condamnare pe teritoriul unuia sau celuilalt stat, este obligată să execute o pedeapsă privativă de libertate și se află în stare de detenție.
Articolul 2
Cele două state contractante se angajează să-și acorde reciproc, în condițiile prevăzute de prezenta convenție, transferarea persoanelor condamnate.
Articolul 3
Cererea de transferare poate fi făcută:
a) fie de către statul de condamnare;,
b) fie de către statul de executare;
c) fie personal de către condamnat, care prezintă, în acest scop, o cerere unuia dintre cele două state.
Articolul 4
Prezenta convenție se aplică în următoarele condiții:
a) infracțiunea care face obiectul cererii trebuie să fie incriminată de legislația ambelor state;
b) hotărârea, judecătorească prevăzută la art. 1 lit. c) trebuie să fie definitivă și executorie;
c) condamnatul trebuie să aibă cetățenia statului în care urmează să fie transferat;
d) condamnatul trebuie să-și dea consimțământul la transferare;
e) în momentul cererii de transferare, condamnatul trebuie să mai aibă de executat cel puțin un an de pedeapsă privativă de libertate, în mod excepțional, cele două state pot conveni asupra transferării și în cazul în care durata pedepsei care a rămas de executat este mai mică decât cea sus-menționată.
Articolul 5
Statul de condamnare aduce la cunoștința celuilalt stat orice condamnare pronunțată împotriva unui cetățean al acestui de pe urmă stat, care ar putea duce la transferare, potrivit prevederilor prezentei convenții.
Autoritățile competente din statul de condamnare aduc la cunoștința oricărui cetățean al celuilalt stat, împotriva căruia s-a dat o hotărâre definitivă de condamnare, faptul că are posibilitatea, în condițiile prezentei convenții, să ceară transferarea sa în vederea executării pedepsei în țara al cărui cetățean este.
Condamnatul trebuie încunoștințat în scris despre orice hotărâre luată de vreunul dintre cele două state în legătură cu o cerere de transferare.
Articolul 6
Transferarea condamnatului este respinsă:
a) dacă unul dintre cele două state consideră că transferarea ar putea aduce atingere suveranității, securității, ordinii sale publice, principiilor fundamentale ale ordinii de drept sau altor interese fundamentale ale sale;
b) dacă autoritățile competente din statul de executare au pronunțat împotriva condamnatului respectiv, pentru aceleași fapte, o hotărâre judecătorească definitivă;
c) dacă hotărârea pronunțată împotriva condamnatului nu poate fi pusă în executare în statul de executare, întrucât face obiectul prescripției sau al altei cauze care, în conformitate cu dispozițiile legale din acel stat, împiedică punerea în executare a condamnării respective;
d) dacă condamnarea a fost pronunțată în cazul unei infracțiuni de natură strict militară.
Articolul 7
Transferarea condamnatului poate fi respinsă:
a) dacă autoritățile competente din statul de executare au hotărât să nu pornească urmărirea sau să înceteze urmărirea începută pentru aceleași fapte;
b) dacă faptele care stau la baza condamnării fac obiectul urmăririi în statul de executare;
c) dacă condamnatul nu a achitat despăgubirile care-i revin. Totuși, sumele datorate cu titlu de despăgubiri, amenzi, cheltuieli de judecată și condamnări pecuniare de orice fel pot fi executate în statul de executare, în conformitate cu legislația acestuia;
d) dacă condamnatul are și cetățenia statului de condamnare. Calitatea de cetățean este apreciată în raport cu data condamnării.
Articolul 8
1. Condamnatul trebuie să-și dea consimțământul la transferarea de bunăvoie și în deplină cunoștința de cauză în privința consecințelor juridice care decurg din aceasta. Dacă unul dintre cele două state consideră necesar, având în vedere vârsta sau starea fizică ori psihică a condamnatului, consimțământul este dat de reprezentantul acestuia. Procedura urmată în acest sens este reglementată de dreptul din statul de condamnare.
2. Statul de condamnare trebuie să-i permită statului de executare, la cerere, să verifice, prin intermediul unui funcționar consular, dacă consimțământul la transferare a fost dat în condițiile prevăzute în paragraful anterior.
Articolul 9
1. Pedeapsa pronunțată în statui de condamnare este direct executorie în statul de executare pentru partea care n-a fost executată în statul de condamnare.
Totuși, autoritățile competente din statul de executare decid, printr-o hotărâre judecătorească, asupra modalităților de punere în executare a hotărârii pronunțate în statul de condamnare.
2. Dacă pedeapsa dată de statul de condamnare este, suta aspectul naturii și al duratei, mai gravă decât cea prevăzută de legea statului de executare pentru aceleași fapte, acest de pe urmă stat o înlocuiește cu o pedeapsă privativă de libertate care corespunde cel mai bine în legislația sa sau reduce pedeapsa pronunțată la maximum legal aplicabil.
3 Pedeapsa înlocuită nu poate nici agrava,:prin natură sau durată, pedeapsa privativă de libertate pronunțată de statul de condamnare și nici depăși maximum prevăzut de legea statului de executare.
Articolul 10
Statul de executare informează statul da condamnare, la cererea acestuia, asupra modului de executare a condamnării.
Articolul 11
Modalitățile de executare a pedepsei sunt reglementate de legea statului de executare, singurul competent să ia orice decizii referitoare la aceasta.
Articolul 12
Numai statul de condamnare are dreptul de a statua în privința oricărui recurs de revizuire introdus împotriva condamnării.
Articolul 13
1. Condamnații transferați beneficiază de amnistia și grațierea intervenite în vreunul dintre cele două state.
2. Statul de condamnare informează neîntârziat statul de executare în legătură cu orice decizie sau măsură care conduce la încetarea, în întregime sau în parte, a executării pedepsei.
3 Autoritățile competente din statul de executare pun capăt executării pedepsei de îndată ce li se aduce la cunoștință vreo decizie sau măsură care are ca efect înlăturarea caracterului executoriu al pedepsei.
Articolul 14
Nici un condamnat transferat în aplicarea prezentei convenții nu mai poate fi urmărit, arestat sau deținut în statul de executare pentru infracțiunea ce a atras pedeapsa pronunțată de către statul de condamnare, care a dat loc transferării.
Articolul 15
Prezenta convenție se va aplica la executarea condamnărilor pronunțate fie înainte, fie după intrarea ei în vigoare.
Capitolul II
Procedura
Articolul 16
Orice cerere de transferare se formulează în scris. Ea cuprinde datele de identificare a condamnatului, locul de detenție din statul de condamnare și domiciliul (reședința) din statul de executare. Aceasta este însoțită de o declarație constatatoare a consimțământului condamnatului sau al reprezentantului acestuia la transferare.
Articolul 17
Statul de condamnare adresează statului de executare o copie conformă a hotărârii de condamnare. Aceasta atestă caracterul executoriu al hotărârii și precizează, pe cât posibil, împrejurările infracțiunii, data și locul comiterii ei, precum și calificarea acesteia și dispozițiile legale aplicabile. Ea oferă toate informațiile necesare privind durata pedepsei rămase de executat, durata detenției preventive executate și reducerile de pedeapsă acordate, precum și cele referitoare la personalitatea condamnatului și comportarea acestuia în statul de condamnare înainte și după pronunțarea deciziei de condamnare.
Statul de executare aduce la cunoștința statului de condamnare, înainte de acceptarea cererii de transferare, pedeapsa maximă prevăzută de propria legislație pentru aceleași fapte.
Dacă unul dintre cele două state consideră: că informațiile furnizate de către celălalt stat nu sunt suficiente ca să-i permită să aplice prezenta convenție acesta cere completarea lor.
Articolul 18
Cererile de transferare se transmit direct între ministerele de justiție.
Articolul 19
Actele și documentele transmise în aplicarea prezentei convenții sunt scutite de formalitățile de legalizare; ele poartă semnătura și ștampila autorității competente.
Aceste documente vor fi însoțite de o traducere, fie în limba statului de executare, fie în limbile franceză sau engleză.
Articolul 20
Atunci când propunerea de transferare este aprobată, ministerele de justiție din ambele state sunt obligate să convină neîntârziat asupra locului, datei și a modalităților de transferare a condamnatului.
Articolul 21
Cheltuielile de transferare revin statului de executare, exceptând totuși cheltuielile angajate exclusiv pe teritoriul celuilalt stat.
Statul căruia îi revin cheltuielile de transferare asigură escorta,
Capitolul III
Dispoziții finale
Articolul 22
1. Fiecare dintre cele două state va notifica celuilalt stat îndeplinirea procedurilor impuse de propria legislație pentru intrarea în vigoare a prezentei convenții. Schimbul notificărilor de constatare a îndeplinirii acestor proceduri se va face cât mai curând posibil.
2. Prezenta convenție va intra în vigoare după 30 (treizeci) de zile de la data schimbului instrumentelor de ratificare.
3. Prezentă convenție se încheie pe o perioadă nelimitată. Totuși, fiecare dintre cele două state va putea s-o denunțe în orice moment, adresând celuilalt, pe cale diplomatică, o notificare scrisă de denunțare; în acest caz, denunțarea va produce efecte la un an de la data primirii sus-menționatei notificări.
Drept pentru care, reprezentanții împuterniciți ai celor două state au semnat prezenta convenție.
Făcută la Ankara la 28 mai 1991, în două exemplare originale în limbile română, turcă și franceză, toate cele trei texte având aceeași valoare. Deosebirile de interpretare se vor rezolva pe baza textului în limba franceză.
Pentru România, Victor Rabiuc, ministrul justiției
Pentru Republica Turcia, Oltan Sungurln, ministrul justiției
Decret cu privire la promulgarea Legii pentru ratificarea Convenției dintre România și Republica Turcia privind transferul persoanelor condamnate
În temeiul art. 77 alin. (1) din Constituția României, promulgăm Legea pentru ratificarea Convenției dintre România și Republica Turcia privind transferul persoanelor condamnate și dispunem publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
Decret cu privire la aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii
În temeiul art. 91 alin. (1) și art. 99 din Constituția României, precum și al art. 1 și 4 din Legea nr. 4/1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor,
Președintele României decretează:
Art. 1. - Se aprobă aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie. 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
Art. 2. - Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii se supune spre ratificare Parlamentului.
Lege pentru aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
Art. 1. - România aderă la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
Art. 2. - În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. 1 din convenție, se desemnează Ministerul Justiției ca autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor stabilite prin convenție.
Convenție asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii [1] (încheiată la 25 octombrie 1980)
Statele semnatare ale prezentei convenții,
profund convinse ci interesul copilului este de importanță primordială în orice problemă privind încredințarea sa,
dornice să protejeze copilul, pe plan internațional, împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite și să întocmească proceduri în vederea garantării imediatei înapoieri a copilului în statul reședinței sale obișnuite, precum și de a asigura protecția dreptului de vizitare.
au hotărât să încheie o convenție în acest scop și au căzut de acord asupra dispozițiilor următoare:
Capitolul I
Câmpul de aplicare a convenției
Articolul I
Prezenta convenție are drept obiect:
a) de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant;
b) de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea, care există într-un stat contractant.
Articolul 2
Statele contractante iau toate măsurile corespunzătoare spre a asigura, în limitele teritoriului lor, realizarea obiectivelor convenției, în acest scop, ele urmează să recurgă la procedurile lor de urgență.
Articolul 3
Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Articolul 4
Convenția se aplică oricărui copii care își avea reședința obișnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredințarea sau vizitarea. Aplicarea convenției încetează când copilul atinge vârsta de 16 ani.
Articolul 5
În înțelesul prezentei convenții:
a) dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și, îndeosebi, acela de a hotărâ asupra locului reședinței sale,
b) dreptul de vizitare include dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată de timp în alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite
Capitolul II
Autorități centrale
Articolul 6
Fiecare stat contractării desemnează o autoritate centrală însărcinată să satisfacă obligațiile ce-i sunt impuse prin convenție.
Un stat federal, un stat în care sunt în vigoare mai multe sisteme de drept sau un stat având organizații teritoriale autonome este liber să desemneze mai mult de o autoritate centrală și să specifice întinderea teritorială a puterilor fiecăreia dintre aceste" autorități. Statul care folosește această posibilitate desemnează autoritatea centrală căreia îi pot fi adresate cererile, în vederea transmiterii lor autorității centrale competente din acest stal
Articolul 7
Autoritățile centrale urmează să coopereze între ele și să promoveze o colaborare între autoritățile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor și a realiza celelalte obiective ale prezentei convenții.
În special, ele urmează fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, să ia toate măsurile potrivite.
a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reținut ilicit
b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părțile interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii;
c) pentru a asigura înapoierea de bună voie a copilului sau a înlesni o soluție amiabilă;
d) pentru schimb de informații, dacă se dovedește util, privitoare la situația socială a copilului;
e) pentru a furniza informații generale privind dreptul statului lor în legătură cu aplicarea convenției;
f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite să obțină înapoierea copilului și, dacă este cazul, să îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare;
g) pentru a acorda sau înlesni, dacă este cazul, obținerea de asistență judiciară și juridică, inclusiv participarea unui avocat;
h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va fi necesar și oportun, înapoierea fără pericol a copilului;
i) pentru a se ține reciproc la curent asupra aplicării convenției și, pe cât posibil, a înlătura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicării sale
Capitolul III
Înapoierea copilului
Articolul 8
Persoana, instituția sau organismul care pretinde că un copil a fost deplasat sau reținut prin violarea dreptului privind încredințarea poate să sesizeze fie autoritatea centrală a reședinței obișnuite a copilului, fie pe aceea a oricărui stat contractant, pentru ca acestea să acorde asistența lor în vederea asigurării înapoierii copilului.
Cererea urmează să cuprindă:
a) informații privind identitatea reclamantului, a copilului și a persoanei despre care se susține că a luat sau a reținut copilul;
b) data nașterii copilului, dacă este posibil să fie obținută;
c) motivele pe care se sprijină reclamantul pentru a cere înapoierea copilului;
d) toate informațiile disponibile privitoare la localizarea copilului și identitatea persoanei cu care copilul este presupus a se afla;
e) copie autentificată a oricărei decizii sau acord utile;
f) o atestare sau declarație sub jurământ emanând de la autoritatea centrală sau de la altă autoritate competentă a statului în care se află reședința obișnuită sau de la o altă persoană calificată privind dreptul statului în materie;
g) orice alt document util.
Articolul 9
Când autoritatea centrală, care este sesizată printr-o cerere în temeiul art., 8, are motive să creadă că copilul se află într-un alt stat contractant, ea transmite cererea direct și fără întârziere autorității centrale a acestui stat contractant, informând despre aceasta autoritatea centrală reclamantă sau, dacă este cazul, pe reclamant.
Articolul 10
Autoritatea centrală a statului unde se află copilul va lua sau va face să se ia orice măsură susceptibilă să asigure înapoierea acestuia de bunăvoie.
Articolul 11
Autoritățile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de urgență în vederea înapoierii copilului.
Când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat, într-un termen de 6 săptămâni din momentul sesizării sale, reclamantul sau autoritatea centrală a statului solicitat, din proprie inițiativă sau la cererea autorității centrale a statului solicitant, poate cere o declarație asupra motivelor acestei întârzieri. Dacă răspunsul este primit de către autoritatea centrală a statului solicitat, această autoritate urmează a o transmite autorității centrale a statului solicitant sau, dacă este cazul, reclamantului.
Articolul 12
Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art. 3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată.
Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabilește că copilul s-a integrat în noul său mediu.
Când autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat are motive de a crede că copilul a fost luat într-un alt stat, ea poate suspenda procedura sau să respingă cererea de înapoiere a copilului.
Articolul 13
Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește:
a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau
b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-1 expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-1 situeze într-o situație intolerabilă.
Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa.
La aprecierea împrejurărilor vizate în acest articol, autoritățile judiciare sau administrative urmează să țină seama de informațiile puse la dispoziție de autoritatea centrală sau orice altă autoritate competentă a statului în care se află reședința obișnuită a copilului privitor la situația sa socială.
Articolul 14
Pentru a stabili existența unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înțelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama în mod direct de legea și de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
Articolul 15
Autoritățile judiciare sau administrative ale unui stat contractant pot cere, înainte de a dispune înapoierea copilului, ca reclamantul să înfățișeze o hotărâre sau o atestare emanând de la autoritățile statului în care se află reședința obișnuită a copilului, prin care să se constate că deplasarea sau neînapoierea era ilicită în înțelesul art. 3 al convenției, în măsura în care această hotărâre sau atestare poate fi obținută în acest stat. Autoritățile centrale ale statelor contractante acordă asistență, în măsura posibilului, reclamantului, spre a obține o atare decizie sau atestare.
Articolul 16
După ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înțelesul art. 3, autoritățile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reținut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredințarea până când nu se va stabili că nu se află întrunite condițiile prezentei convenții pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenției să se fi făcut.
Articolul 17
Singură împrejurarea că o hotărâre privitoare la încredințare a fost pronunțată sau este susceptibilă să fie recunoscută în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a retrimite copilul potrivit prevederilor acestei convenții, dar autoritățile judiciare sau administrative ale statului solicitat pot lua în considerare motivele acestei hotărâri care ar intra în sfera de aplicare a convenției.
Articolul 18
Dispozițiile acestui capitol nu limitează puterea autorității judecătorești sau administrative de a dispune înapoierea copilului oricând.
Articolul 19
O hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea.
Articolul 20
înapoierea copilului potrivit dispozițiilor art. 12 poate fi refuzată în cazul în care nu ar fi permisă de principiile fundamentale ale statului solicitat cu privire la salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Capitolul IV
Dreptul de vizitare
Articolul 21
O cerere vizând organizarea sau protejarea exercitării efective a unui drept de vizitare poate fi adresată autorității centrale a unui stat contractant, potrivit acelorași modalități, cu o cerere vizând înapoierea copilului.
Autoritățile centrale sunt legate prin obligațiile de cooperare vizate la art. 7, pentru a asigura exercitarea nestânjenită a dreptului de vizitare și îndeplinirea tuturor condițiilor la care exercitarea acestui drept ar fi supusă și în vederea înlăturării, în măsura posibilului, a obstacolelor de natură a se împotrivi la aceasta.
Autoritățile centrale, fie în mod direct, fie prin intermediari, pot iniția sau favoriza o procedură legală în vederea organizării sau protejării dreptului de vizitare, precum și a condițiilor în care exercitarea acestui drept va putea fi supusă.
Capitolul V
Dispoziții generale
Articolul 22
Nici o cauțiune și nici o depunere, sub orice denumire ar fi, nu pot fi impuse spre a garanta plata spezelor și cheltuielilor în contextul procedurilor judecătorești sau administrative vizate prin convenție.
Articolul 23
Nici o legalizare sau formalitate similară nu se va cere în contextul convenției.
Articolul 24
Orice cerere, comunicare sau alt document se trimit, în limba originală, autorității centrale a statului solicitat și însoțite de o traducere în limba oficială sau într-una dintre limbile oficiale ale acestui stat ori, dacă această traducere este greu realizabilă, de, o traducere în limbile franceză sau engleză.
Totuși, un stat contractant va putea, făcând rezerva prevăzută la art. 42, să se opună folosirii fie a limbii franceze, fie a celei engleze, în orice cerere, comunicare sau alt document adresate autorității sale centrale.
Articolul 25
Cetățenii unui stat contractant și persoanele cu reședința obișnuită în acest stat vor avea dreptul, pentru tot ceea ce privește aplicarea convenției, la asistența judiciară și juridică în orice alt stat contractant, în aceleași condiții ca și când ei înșiși ar fi cetățeni ai acestui alt stat și și-ar avea acolo reședința în mod obișnuit.
Articolul 26
Fiecare autoritate centrală va suporta propriile sale speze în aplicarea convenției.
Autoritatea centrală și celelalte servicii publice ale statelor contractante nu vor impune nici un fel de speze cu privire la cererile introduse în aplicarea convenției. Intre altele, nu pot pretinde reclamantului piața spezelor și cheltuielilor procesului sau, eventual, speze pricinuite de participarea unui avocat. Totuși, ele pot cere plata cheltuielilor cauzale sau urmând a fi cauzate de operațiuni legate de înapoierea copilului.
Cu toate acestea, un stat contractant va putea, făcând rezerva prevăzută la art. 42, să declare că nu este ținut la plata spezelor, vizate de alineatul precedent, în legătura cu participarea unui avocat sau a unui consilier juridic, ori la speze judiciare, decât în măsura în care aceste cheltuieli pot fi acoperite prin sistemul său de asistență judiciară și juridică.
Dispunând înapoierea copilului sau stăruind asupra dreptului de vizitare potrivit prevederilor convenției, autoritatea judecătorească sau administrativă poate dacă este cazul, să pună în sarcina persoanei care a deplasat sau reținut copilul, sau care a împiedicat exercitarea dreptului de vizitare, plata tuturor spezelor necesare întreprinse de reclamant sau în numele său, între altele spezele de călătorie, spezele de reprezentare judecătorească ale reclamantului și de înapoiere a copilului, precum și toate cheltuielile și plățile făcute pentru localizarea copilului.
Articolul 27
Când apare clar că nu sunt întrunite condițiile cerute de convenție sau că cererea nu este întemeiată, o autoritate centrală nu este ținută să accepte atare cerere. În acest caz, ea îl informează de îndată pe reclamant despre motivele sale sau, dacă este cazul, autoritatea centrală care i-a transmis cererea.
Articolul 28
O autoritate centrală poate pretinde ca cererea să fie însoțită de o autorizație în scris prin care să fie împuternicită să acționeze în contul reclamantului sau să desemneze un reprezentant care să acționeze în numele său.
Articolul 29
Convenția nu impietează asupra posibilității persoanei, instituției sau organismului, care pretinde că dreptul privitor la încredințare sau de vizitare în înțelesul art. 3 sau 21 au fost violate, să se adreseze direct autorităților judiciare sau administrative ale statelor contractante, în aplicarea sau neaplicarea dispozițiilor convenției.
Articolul 30
Orice cerere, supusă autorității centrale sau. direct autorităților judecătorești sau administrative ale unui stat contractant, în aplicarea convenției, precum și orice document ori informare anexate acestora sau procurate de către o autoritate centrală vor putea fi prezentate înaintea tribunalelor sau autorităților administrative ale statelor contractante.
Articolul 31
În relația cu un stat care în materia încredințării copiilor practică două sau mai multe sisteme de drept aplicabile în unități teritoriale diferite:
a) orice referire la reședința obișnuită în acest stat vizează reședința obișnuită într-o unitate teritorială a acestui stat;
b) orice referire la legea statului reședinței obișnuite vizează legea unității teritoriale în care copilul își are reședința obișnuită.
Articolul 32
În relația cu un stat care, în materie de încredințare de copii, practică două sau mai multe sisteme de drept aplicabile unor categorii diferite de persoane, orice referire la legea acestui stat vizează sistemul de drept desemnat prin dreptul acestuia,
Articolul 33
Un stat în care diferite unități teritoriale au reguli proprii de drept în materia încredințării copiilor nu va fi ținut să aplice convenția când un stat al cărui sistem de drept este unificat nu ar fi ținut să o aplice.
Articolul 34
În materiile în care se aplică convenția, aceasta prevalează asupra Convenției din 5 octombrie 1981 privind competența autorităților și legea aplicabilă în materie de proiecție a minorilor, între statele părți la ambele convenții. Prezenta convenție nu împiedică însă ca un alt instrument internațional legând statul de origine și statul solicitat sau altă lege a statului solicitat să fie invocate spre a obține înapoierea unui copil deplasat sau reținut în mod ilicit sau pentru organizarea dreptului de vizitare.
Articolul 35
Convenția nu se aplică între statele contractante decât la răpirile sau la neînapoierile ilicite care au avut loc după intrarea sa în vigoare în acele state.
Dacă o declarație s-a făcut potrivit art. 39 sau 40, referirea la un stat contractant făcută în alineatul precedent înseamnă unitatea sau unitățile teritoriale cărora li se aplică convenția.
Articolul 30
Nimic din această convenție nu împiedică două sau mai multe state contractante, în vederea limitării restricțiilor la care înapoierea copilului poate fi supusă, să se înțeleagă între ele ca să deroge de la oricare dintre dispozițiile sale care pot implica asemenea restricții
Capitolul VI
Clauze finale
Articolul 37
Convenția este deschisă semnării statelor care erau membre ale Conferinței de la Haga de drept internațional privat la data celei de-a patrusprezecea sesiuni a sa.
Ea va fi ratificată, acceptată sau aprobată și instrumentele de ratificare, acceptare sau, aprobare se vor depune pe lângă Ministerul Afacerilor Externe al Olandei.
Articolul 38
Orice alt stat va putea adera la convenție.
Instrumentul de aderare se va depune pe lângă Ministerul Afacerilor Externe al Olandei.
Convenția va intra în vigoare, pentru statul care aderă, în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice după depunerea instrumentului său de aderare.
Aderarea nu va avea efect decât în raporturile dintre statul care aderă și statele contractante care vor fi declarat că acceptă această aderare. Atare declarație urmează, de asemenea, să se facă de orice stat membru care ratifică, acceptă sau aprobă convenția ulterior aderării. Această declarație se va depune pe lângă Ministerul Afacerilor Externe al Olandei; acesta va trimite, pe cale diplomatică, câte o copie certificată conform fiecăruia dintre statele contractante.
Convenția va intra în vigoare între statul care aderă și statul care a declarat ca acceptă această aderare în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice după depunerea declarației de acceptare
Articolul 39
Orice stat, în momentul semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau aderării, va putea să declare că convenția se va extinde la ansamblul teritoriilor pe care le reprezintă pe plan internațional sau la unul sau mai multe dintre ele. Această declarație va produce efect în momentul în care intră în vigoare pentru acest stat.
Această declarație, precum și orice extindere ulterioară se vor notifica Ministerului Afacerilor Externe al Olandei
Articolul 40
Un stat contractant care cuprinde două sau mai multe unități teritoriale în care sisteme de drept diferite se aplică materiilor guvernate de această convenție va putea, în momentul semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau aderării, să declare că prezenta convenție se va aplica tuturor unităților sale teritoriale sau numai uneia sau mai multora dintre ele, și va putea oricând să modifice această declarație, făcând o altă declarație.
Aceste declarații se vor notifica Ministerului Afacerilor Externe al Olandei și vor indica, în mod expres, unitățile teritoriale cărora li se aplica convenția.
Articolul 43
Când un stat contractant are un sistem de guvernământ în virtutea căruia puterile executive, judecătorești și legislative sunt împărțite între autoritățile centrale și alte autorități ale acestui stat, semnarea, ratificarea, acceptarea sau aprobarea convenției sau aderarea la aceasta, ori o declarație făcută în temeiul art. 40, nu va atrage nici o consecință cu privire la separația internă a puterilor în acest stat
Articolul 42
Orice stat contractant va putea, cel mai târziu în momentul ratificării, acceptării, aprobării sau aderării, ori în momentul unei declarații făcute în temeiul art. 39 sau 40, să facă fie una, fie cele două rezerve prevăzute la art 24 și 26 alin. 3. Nici o altă rezervă nu va fi încuviințată.
Orice stat va putea, oricând, să retragă o rezervă pe care a făcut-o. Această retragere va fi notificată Ministerului Afacerilor Externe al Olandei.
Efectul rezervei va înceta în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice după notificarea menționată la alineatul precedent.
Articolul 43
Convenția va intra în vigoare în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice după depunerea celui de-al treilea instrument de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare prevăzut de art. 37 și 38.
După aceasta, convenția va intra în vigoare:
1. pentru fiecare stat care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă ulterior, în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice după depunerea instrumentului său de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.
2. pentru teritoriile sau unitățile teritoriale la care convenția a fost extinsă potrivit art. 39 sau 40, prima zi a celei de-a treia luni calendaristice după notificarea vizată în aceste articole.
Articolul 44
Convenția va avea o durată de 5 ani, cu începere de la data intrării sale în vigoare potrivit art. 43 alin. 1, chiar pentru statele care ulterior o vor fi ratificat, acceptat sau aprobat sau vor fi aderat la ea.
Convenția se va reînnoi tacit din 5 în 5 ani, în afara cazului de denunțare.
Denunțarea se va notifica, cel puțin cu 6 luni înaintea expirării termenului de 5 ani, Ministerului Afacerilor Externe al Olandei. Ea se va putea limita la anumite teritorii sau unități teritoriale cărora li se aplică convenția.
Denunțarea nu va avea efect decât față de statul care o va fi notificat. Convenția va rămâne în vigoare pentru celelalte state contractante.
Articolul 45
Ministerul Afacerilor Externe al Olandei va notifica statelor membre ale conferinței, precum și statelor care vor fi aderat potrivit dispozițiilor art. 38:
1. semnările, ratificările, acceptările și aprobările vizate la art. 37;
2. aderările vizate la art. 38;
3. data la care convenția va intra în vigoare potrivit dispozițiilor art. 43;
4. extinderile vizate la art. 39;
5. declarațiile menționate la art. 38 și 40;
6. rezervele prevăzute la art. 24 și 26 alin. 3 și retragerea rezervelor prevăzute la art. 42;
7. denunțările vizate la art. 44.
Drept care, subsemnații, legal împuterniciți, au semnat prezenta convenție.
Întocmită la Haga, la 25 octombrie 1980, în limbile franceză și engleză, ambele texte având aceeași valabilitate, într-un singur exemplar, care se va depune în arhivele Guvernului Olandei și de pe care o copie certificată conform se va înmâna, pe cale diplomatică, fiecăruia dintre statele membre ale Conferinței de la Haga de drept internațional privat la data celei de-a patrusprezecea sesiuni a sa.
Decret privind promulgarea Legii pentru aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii
În temeiul art. 77 alin. (1) din Constituția României, promulgăm Legea pentru aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și dispunem publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
Decret cu privire la aderarea României la Convenția europeană asupra statutului juridic ai copiilor născuți în afara căsătoriei (Strasbourg, 15 octombrie 1975)
În temeiul art. 91 alin. (1) și art. 99 din Constituția României, precum și al art. 1 și 4 din Legea nr. 4/1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor,
Președintele României decretează:
Art. 1. - Se aprobă aderarea României la Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei (Strasbourg, 15 octombrie 1975).
Art. 2. - Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei (Strasbourg, 15 octombrie 1975) se supune spre ratificare Parlamentului.
Lege pentru aderarea României la Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
Art. 1. - România aderă la Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975.
Art. 2. - În conformitate cu dispozițiile art. 1 din convenție, Ministerul Justiției va notifica secretarului general al Consiliului Europei măsurile luate pentru a asigura conformitatea legislației române cu dispozițiile convenției.
Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei[1] (Strasbourg, 15 octombrie 1975)
Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentei convenții,
considerând că menirea Consiliului Europei este de a înfăptui o uniune mai strânsă între membrii săi, între altele înlesnind adoptarea unor reguli comune în domeniul juridic,
constatând că într-un mare număr de state membre s-au realizat sau se întreprind eforturi în vederea îmbunătățirii statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei micșorând deosebirile între statutul juridic al acestor copii și cel al copiilor născuți din căsătorie, aceste deosebiri defavorizând pe cel dintâi pe plan juridic și social,
considerând că în acest domeniu, încă mai există ample nepotriviri în dreptul statelor membre,
convinse că trebuie îmbunătățită condiția copiilor născuți în afara căsătoriei și că stabilirea unor anumite reguli comune privind statutul lor juridic ar înlesni înfăptuirea acestui obiectiv și ar contribui, în același timp, la armonizarea legislațiilor în acest domeniu al statelor membre,
considerând totuși că este necesar să se stabilească etape progresive pentru acele state care apreciază a nu fi în măsură să adopte de îndată unele dintre regulile prezentei convenții,
au convenit după cum urmează:
Articolul 1
Fiecare parte contractantă se angajează să asigure conformitatea legislației sale cu dispozițiile prezentei convenții și să notifice secretarului general al Consiliului Europei măsurile luate în acest scop.
Articolul 2
Filiația față de mamă a tuturor copiilor născuți în afara căsătoriei este stabilită prin singur faptul nașterii copilului.
Articolul 3
Filiația față de tată a tuturor copiilor născuți în afara căsătoriei poate fi constatată sau stabilită prin recunoaștere voluntară sau prin hotărâre judecătorească.
Articolul 4
Recunoașterea voluntară a paternității nu poate forma obiectul unei opoziții sau contestații, când aceste proceduri sunt prevăzute prin legislația internă, decât în cazul în care persoana care vrea să recunoască sau care a recunoscut copilul nu este, biologic, tatăl său,
Articolul 5
În acțiunile referitoare la filiația față de tată, probele științifice apte să stabilească sau să înlăture paternitatea, urmează a fi încuviințate.
Articolul 6
1. Tatăl și mama unui copil născut în afara căsătoriei au aceeași obligație de întreținere față de acest copil ca cea care există față de copilul născut din căsătorie.
2. Când obligația de întreținere a unui copil născut din căsătorie incumbă unor anumiți membri ai familiei tatălui sau a mamei, copilul născut în afara căsătoriei beneficiază, de asemenea, de această obligație.
Articolul 7
1. Când filiația unui copil născut în afara căsătoriei este stabilită față de cei doi părinți, exercitarea drepturilor părintești nu poate fi de drept atribuită numai tatălui.
2. Exercitarea drepturilor părintești urmează să poată fi transferată; cazurile de transfer sunt supuse, legislației interne.
Articolul 8
Când tatăl sau mama unui copil născut în afara căsătoriei nu are exercițiul drepturilor părintești ori al dreptului privind încredințarea copilului, acest părinte poate obține un drept de vizitare în cazurile îndreptățite.
Articolul 9
Drepturile copilului născut în afara căsătoriei la succesiunea tatălui și mamei sale și a membrilor familiilor lor sunt aceleași ca și când s-ar fi născut din căsătorie.
Articolul 10
Căsătoria tatălui și mamei unui copil născut în afara căsătoriei conferă acestui copil statutul juridic al unui copil născut din căsătorie.
Articolul 11
1. Prezenta convenție este deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei. Ea va fi ratificată, acceptată sau aprobată. Instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare vor fi depuse pe lingă secretarul general al Consiliului Europei.
2. Convenția va intra în vigoare după 3 luni de la data depunerii celui de-al treilea instrument de ratificare, acceptare sau aprobare.
3. Ea va intra în vigoare, față de orice stat semnatar care o va ratifica, accepta sau încuviința ulterior, după a luni de la data depunerii instrumentului său de ratificare, acceptare sau aprobare
Articolul 12
1. După intrarea în vigoare a prezentei convenții, Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei va putea invita orice stat nemembru al consiliului să adere la prezenta convenție.
2 Aderarea se va efectua prin depunerea, pe lângă secretarul general al Consiliului Europei, a unui instrument de aderare care va produce efect după 3 luni de la data depunerii sale.
Articolul 13
1. Orice stat poate, în momentul semnării sau în momentul depunerii instrumentului de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, să desemneze teritoriul sau teritoriile cărora li se va aplica prezenta convenție.
2. Orice stat poate, în momentul depunerii instrumentului său. de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare ori în orice alt moment următor, să extindă aplicarea prezentei convenții, prin declarație adresată secretarului general al Consiliului Europei, la orice alt teritoriu desemnat în declarație și căruia îi asigură relațiile internaționale sau pentru care este abilitat, să stipuleze.
3. Orice declarație făcută în temeiul paragrafului precedent va putea fi retrasă, în ceea ce privește orice teritoriu desemnat în această declarație, în condițiile prevăzute de art. 15 al prezentei convenții.
Articolul 14
1. Orice stat poate, în momentul semnării sau în momentul depunerii instrumentului său de ratificare, acceptare, aprobare ori aderare sau când va face o declarație potrivit paragrafului 2 din art. 13 al prezentei convenții, să formuleze cel mult trei rezerve cu privire la dispozițiile art. 2-10 ale acesteia.
Rezerve cu caracter general nu sunt admise; fiecare rezervă nu se poate purta decât asupra unei dispoziții.
2. Fiecare rezervă va produce efecte timp de cinci ani cu începere de la intrarea în vigoare a prezentei convenții față de partea luată în considerare. Ea va putea fi reînnoită pentru perioade succesive de câte cinci ani, prin mijlocirea unei declarații adresate înainte de expirarea fiecărei perioade secretarului general al Consiliului Europei.
3. Orice parte contractantă poate retrage. în total sau în parte, o rezervă formulată de ea în temeiul paragrafelor precedente prin mijlocirea unei declarații adresate secretarului general al Consiliului Europei și care urmează să producă efecte de la data primirii sale
Articolul 15
1. Orice parte contractantă va putea, în ceea ce o privește, să denunțe prezenta convenție, adresând o notificare secretarului general al Consiliului Europei.
2. Denunțarea va produce efecte după șase luni de la data primirii notificării de către secretarul general.
Articolul 16
Secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale consiliului și oricărui stal care a aderat la prezenta convenție:
a) orice semnare;
b) depunerea oricărui instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare;
c) orice dată de intrare în vigoare a prezentei convenții, potrivit art. 11;
d) orice notificare primită în aplicarea dispozițiilor art 1;
e) orice declarație primită în aplicarea paragrafelor 2 și 3 ale art. 13;
f) orice rezervă formulată în aplicarea dispozițiilor paragrafului 1 al art. 14;
g) reînnoirea oricărei rezerve efectuate în aplicarea paragrafului 2 al art. 14;
h) retragerea oricărei rezerve efectuate în aplicarea paragrafului 3 al art. 14:
i) orice notificare primită în aplicarea art 15 și data la care denunțarea va produce efecte
Drept pentru care, subsemnații, legal împuterniciți, au semnat prezenta convenție.
Întocmită la Strasbourg la 15 octombrie 1975, în limbile franceză și engleză, ambele texte având aceeași valabilitate, într-un singur exemplar, care se va depune în arhivele Consiliului Europei. Secretarul general al Consiliului Europei o va comunica în copie certificată conform fiecăruia dintre statele semnatare și care aderă.
Decret privind promulgarea Legii pentru aderarea României la Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975
În temeiul art. 77 alin. (1) din Constituția României, promulgăm Legea pentru aderarea României la Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975, și dispunem publicarea ei în Monitorul Oficial al României.